CENÚȘĂ s. f. 1. Reziduu solid format din substanțe minerale sub formă de pulbere, care rămâne după arderea completă a unui corp. ◊ Expr. A (se) preface în cenușă = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenușa (sau spuza) pe turta sa = a-și apăra cauza proprie. A-și pune cenușă în cap = a se pocăi, a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Rămășițele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție. – Lat. *cinusia (< cinis). Vezi definitia »

LEGUMÍNĂ s. f. globulină din semințele leguminoaselor. (< fr. légumine) Vezi definitia »

rîncă s. f. – Inel, cerc, postoroncă, gînj. Sl. rąka „mînă” (Cihac, II, 278). Cf. rîncaci. Este dubletul lui rochiță, s. f. (sprijinul loitrei), în Trans., prin intermediul mag. rakonca (Scriban). – Cf. răcodelie, rucaviță. Vezi definitia »

obídă (obíde), s. f. – 1. (Înv.) Nedreptate, injurie, jignire, inechitate. – 2. Chin, durere, zbucium. Sl. obida (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 219; Conev 103). – Der. obidi (var. rară obida), vb. (a jigni, a vexa; a chinui), din sl. obideti; obidos, adj. (mîhnit, necăjit), înv.; obidnic, adj. (nenorocit, ticălos), Mold., rar; obijdui (var. obidui), vb. (a chinui, a nedreptăți), din sl. obizdati. Vezi definitia »

GLÍPTICĂ s.f. Arta de a grava pe o piatră prețioasă sau semiprețioasă. [< fr. glyptique, cf. gr. glyptike]. Vezi definitia »