alámă (alắmuri), s. f. – Aliaj de cupru și zinc. Ngr. μάλαμα „aur”, de unde mr. malamă, amálomă „aur”, alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă și aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecație, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la it. lama › sb. lama „tinichea”; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s. m.; alămărie, s. f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj. Vezi definitia »

GHERÍLĂ s. f. război de răfuială sau luptă de ambuscadă dusă de partizani ori de trupe regulate. (< fr. guérilla, sp. guerrilla) Vezi definitia »

MUTULÍCĂ, mutulici, s. m. 1. (Fam.) Persoană tăcută, timidă, care vorbește puțin; om prostuț, bleg. 2. (Bot.) Plantă al cărei rizom se întrebuințează ca leac împotriva durerilor abdominale (Scopalia carniolica). – Mut + suf. -ulică. Vezi definitia »

pîclă (-le), s. f. – 1. (Înv.) Mlaștină, băltoacă. – 2. Zăpușeală, zăduf. – 3. Ceață, negură. Sl. pĭklŭ „ceață, întunecime; iad” (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 236; Conev 36), cf. bg. păklŭ, sb. paklo, rus., rut. peklo, mag. pokol. – Der. pîclos, adj. (cețos); împîclit, adj. (umezit, brumat); pîclisit, adj. (Mold., diabolic, infernal). Vezi definitia »

juleándră, juléndre, s.f. (reg.) femeie sau fată înaltă, voinică și cu mers bărbătesc. Vezi definitia »