Definita cuvantului țîță
țîță (-țe), s. f. – 1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. țiță. Mr. țîță, megl. țǫță, istr. țițe. Creație expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Pușcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuși, lat. nu este unica explicație posibilă, deoarece cuvîntul aparține limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „țîță”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicația prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puțin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creație expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formații similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (țîțîi), cea de obiect ascuțit (țuț), cea de supt (țugu, țață) sau mai probabil, fiind vorba de creații spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. țîțoasă, adj. (cu sînii mari).
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu țîță
LÓGICĂ s.f. 1. Știință a demonstrației, a formelor și a legilor gândirii, ale raționării juste. ◊ Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care folosește în cercetare procedeul logic-matematic; logistică. ◊ Logică a științei = disciplină care cercetează produsele activității științifice; ipoteze, teorii, concepte etc. 2. Gândire justă, raționament temeinic. 3. Cerință firească, temei, rațiune. [Gen. -cii. / cf. fr. logique, it., lat. logica, < gr. logos – rațiune]. Vezi definitia »
HORMONOGENÉZĂ s. f. proces de sinteză a hormonilor în glandele endrocrine; hormonopoieză. (< fr. hormonogenèse) Vezi definitia »
lumínă (lumíni), s. f. – 1. Claritate, transparență. – 2. Strălucire, splendoare. – 3. Știință, cunoaștere. – 4. Făclie, corp luminos. – 5. Lumînare. – 6. Vedere. – Mr. lumină, lunină. Lat. lumina, pl. lui lūmen (Pușcariu 994; REW 5161; Tiktin). Schimbarea de accent se aplică poate prin confuzia terminației, cu suf. -ină, ca în albină, sulfină, tulpină etc. Candrea-Dens., 1016 și Candrea propune un intermediar lat. *luminina, care nu pare convingător. Sensul de lumină „pupilă”, este aproape general (ALR, I, 19). Der. lumina, vb. (a da lumină; a străluci; a clarifica; a ghida, a sfătui), din sec. XVII, și forma de conjug. pare der. din rom. (după Tiktin și Candrea, din lat. lumināre; după Candrea-Dens., 1017. din lat. *allumināre; conservarea lui i arată și o dependență directă de lumină); luminăciune, s. f. (înv., iluminare; înv., titlu de demnitate; înălțime, alteță); luminat, adj. (iluminat; cult; strălucitor; înv., înalt, calificativ oficial, în sec. XVII-XIX, cînd e vorba de voievod); luminăție, s. f. (înv., înălțime, titlu de demnitate); luminător, adj.(care lucește, care luminează; care iradiază; care clarifică); luminător, s. n. (ferăstruică, lucarnă); luminiș, s. n. (rariște, poiană; spațiu descoperit într-o pădure); luminiță, s. f. (lumină mică; plantă, Oenothera biennis); luminos, adj. (strălucitor, splendid, cult, instruit); luminoasă, s. f. (plantă, Clematis erecta), pe care Scriban îl derivă din rus. lomonos încrucișat cu luminos; strălumina, vb. (a ilumina); străluminat, adj. (mărit, slăvit). Cf. lume, lumînare. Der. neol. ilumina, vb., din fr. iluminer; iluminați(un)e (var. pop. luminație), s. f. (iluminație; sărbătoare nocturnă); înlumina, vb. (a ilumina; a prinde culoare), din fr. enluminer; luminozitate, s. f., din fr. luminosité. – Din rom. provine ngr. λουμίνι „candelă, lumînărică”. Vezi definitia »
PROTEOLÍZĂ s. f. descompunere a proteinelor sub acțiunea enzimelor. (< fr. protéolysse) Vezi definitia »
SPONDILARTRÓZĂ s. f. reumatism cronic neinflamatoriu al vertebrelor și al articulațiilor lor. (< fr. spondylarthrose) Vezi definitia »