vîlvă (-ve), s. f. – 1. Vrăjitor, vraci. – 2. (Trans.) Duh, stafie. – 3. Fast, alai, pompă. – 4. Glorie, triumf. – 5. Renume, faimă, celebritate. – 6. Zgomot, zarvă, hărmălaie. – 7. Punct culminant, culme. – Var. înv. vîlfă. Sl. vlŭchva „vrăjitor” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 446), cf. bg. vălhva. De origine expresivă, în sl., de la vlŭsnati „a bîigui”, a fost considerat drept expresiv în rom. și confundat cu rădăcinile expresive fîlf-, bîlb-, pîlp- (Tiktin; Iordan, BF, II, 187), ceea ce explică ultimele sale sensuri și cele ale majorității der. Der. vîlhovnic, s. m. (vraci), înv. din sl. vlŭhovĭnikŭ; vîlhovnicie, s. f. (magie); vîlvîi, vb. (a palpita, a se agita), se zice mai ales despre flăcări, cf. pîlpîi, fîlfîi; vîlvoare (var. vulvoare, vîlv(ăt)aie, vîlvăraie), s. f. (pălălaie); vîlvoi (var. vulvoi), adj. (aspru, ciufulit); vîlvoia, vb. (a se face părul măciucă, a se ciufuli); vîlvora (var. vîlvăra), vb. (a arunca flăcări, a arde cu flacără tremurătoare); vîlvotă, s. f. (flăcăraie); învîlvăta (var. învîlvora), vb. (a arde cu flacără). Legătura acestor cuvinte cu un lat. volvor (Candrea-Dens., 787) este puțin probabilă.

Sursa: DER