plăceá (plác, plăcút), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408). Vezi definitia »

stupineá, stupinéle, s.f. (reg.) stupină; livadă cu stupi. Vezi definitia »

amándea interj. – Iute, în grabă. Tc. hemende „și imediat” (Iogu, GS, V, 362). După Șeineanu, II, 19 (urmat de Lokotsch 65 și de DAR), din tc. amade, per. amade „repede”. Vezi definitia »

SĂFTEÁ s. f. v. saftea. Vezi definitia »

DUȘUMEÁ, dușumele, s. f. Pardoseală de scânduri (a unei încăperi). – Din tc. döșeme. Vezi definitia »