ghislúc s.m. (reg.) grâu de toamnă. Vezi definitia »

muc (mucuri), s. m. – 1. Substanță gelatinoasă, scurgere din nas. – 2. Fitil de lumînare aprinsă. – 3. Bucată de lumînare topită. – 4. Capăt de țigară, chiștoc. – Var. pl. mucuri (sensurile 2-4). Mr. muc(ă), muț, megl. muc, muți. Lat. mūcus (Pușcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709), cf. it. moccio, moccolo (sicil. mukku), prov., cat., moc, v. fr. moche, sp. moco, port. monco, alb. mük, basc. muku. Ideea unui sing. reconstituit după pl. (Byck-Graur 36) nu pare potrivită. Der. mucări, s. f. pl. (mucarniță); mucări, vb. (a tăia mucul ars; a lăstări; a curăța copacii de crengi uscate); mucărie, s. f. (rar, răpciugă); mucarniță, s. f. (Olt., unealtă de tăiat mucul candelei sau lumînărilor); mucos, adj. (cu muci), megl. mucos, măcos, care poate reprezenta și lat. mūccosus (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708), cf. sard. mukkozu, prov., cat. mocos, sp. mocoso, port. moncoso; mucoasă, s. f., format după fr. muquese; mucoșie, s. f. (rar, mucozitate); mucoare, s. f. (Trans., mucegai), mr. mucori, probabil reprezentant direct al lat. mūcōrem (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712), cf. abruz. mukore, astur. mugor. – Cf. mugur. Der. neol. mucilagiu, s. n., din fr. mucilage; mucilaginos, adj., din fr. mucilagineux; mucoză, s. f., din fr. muqueuse, dublet al lui mucoasă; mucozitate, s. f., din fr. mucosité. – Din rom. provin ngr. μούϰουρα „alge care se strîng pe plaje” (după Meyer, Neugr. St., IV, 45, direct din lat. muculus, der. imposibil din punct de vedere fonetic), și mag. mukuc, mukucka (Edelspacher 19). Vezi definitia »

pruslúc, pruslúce, s.n. (reg.) laibăr fără mâneci; vestă, pieptar. Vezi definitia »

prânzúc s.n. sg. (reg.) prânz modest, dejun superficial. Vezi definitia »

butúc (butúci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238] Vezi definitia »