haidúc (haidúci), s. m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s. f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc). Vezi definitia »

ștuc, ștúcuri, s.n. 1. (reg.) bucată, fragment, porțiune; parte dintr-un întreg. 2. (reg.; în forma: știuc) lot, parcelă (într-un teren comasat). 3. (înv. și reg.) exemplar. 4. (reg.; în forma: sticuri) rânduri, reprize. 5. (înv. și reg.) piesă de teatru. Vezi definitia »

EUNÚC s.m. 1. Bărbat castrat căruia îi era încredințată paza unui harem la musulmani. 2. (Fig.) Om laș, fricos, lipsit de energie. [< fr. eunuque, it. eunuco, cf. gr. eunoukhos]. Vezi definitia »

hăbăúc (hăbăúcă), adj. – Prost, tont, nătîng. Mag. habóka, cu finalul alterat de încrucișarea cu năuc (DAR). După Cihac, II, 133, din sl. gybŭkŭ „flexibil”. – Der. hăbăuci, vb. (a prosti); hăbăucie, s. f. (prostie). Vezi definitia »

curulúc s.n. (reg.) uscarea tutunului. Vezi definitia »