núme (núme), s. n. – 1. Denumire. – 2. Faimă, reputație. – Mr. numă, megl. numi, istr. lume. Lat. nōmĕn (Pușcariu 1206; Candrea-Dens., 1558), cf. it. port. nome, fr., cat. nom, sp. nombre. Der. este cam neregulată, făcută pe baza nominativului, ca și în alte idiomuri romanice (cf. totuși sard. lumene) și cu un schimb o › u care se explică în general prin influența lui număr. Mai curînd e vorba de o confuzie deja în lat., între nōmĕn „nume” și nūmĕn „voință divină”, cf. în nume de bine „sub auspicii bune”, unde nume pare să reprezinte lat. nūmĕn. Der. anume, adv. (adică, după nume; în detaliu; intenționat, înadins); anumit, adj. (cert, determinat), formație neologică; numi, vb. (a chema, a pune nume; a desemna); numire, s. f. (desemnare); numitoare, s. f. (înv., nominativ); numitor, s. m. (mat.); denumi, vb. (a pune nume), după fr. dènomer; supranume, s. n. (poreclă), după fr. surnom; supranumi, vb. (a porecli), din fr. surnommer. – Cf. pronume. Vezi definitia »

OMENÍME s. f. (Înv. și reg.) Omenire (1). – Om + suf. -ime. Vezi definitia »

ÎNVĂȚĂTORÍME s. f. Totalitatea învățătorilor; mulțime de învățători. – Învățător + suf. -ime. Vezi definitia »

ANÚME¹ adj. invar. Deosebit, special. O vorbă anume. – Din a³ + nume. Vezi definitia »

BOIERÍME s. f. Totalitatea boierilor, mulțime de boieri; clasa boierească; aristocrație. – Din boier + suf. -ime. Vezi definitia »