COLONÉL² s. n. corp de literă de șapte puncte tipografice; mignon. (<germ. Kolonel) Vezi definitia »

RĂCĂNÉL, răcănei, s. m. (Zool.; reg.) Brotăcel. – Răcăni + suf. -el. Vezi definitia »

GEL, geluri, s. n. (Chim.) Substanță coloidală cu consistență vâscoasă și însușiri specifice deopotrivă lichidelor și solidelor. – Din fr. gel. Vezi definitia »

el (-ei), pron. – Pronume personal de pers. 3, sing. m.; ține locul persoanei despre care se vorbește. – Mr. el, megl. ĭel, istr. ĭe. Lat. ĭlle (Diez, I, 161; Pușcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *ĭllus; cf. it. el, ello, egli, fr. il, sp., port. él. – Gen. lui ‹ ĭlluĭ (pl. lor ‹ ĭllōrum), dat. îi ‹ ĭllĭ (pl. le ‹ ĭllis), acuz. l ‹ ĭllum, nom. pl. ei ‹ ĭlli. Vocala inițială are, ca aproape toate e inițiale, un timbru ușor palatal; ar fi însă o greșeală să fie transcrisă ie, cum face Scriban. Lui se folosește și ca art. propriu al gen. la nume proprii (vulg. lu) și, prin extindere incorectă, la mai multe substantive comune care desemnează persoane. Acuz. l în poziție tare a primit un î protetic (› îl), care apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30). Vezi definitia »

ÎNCETINÉL, -ÍCĂ, încetinei, -ele, adj., adv. 1. Adj. Diminutiv al lui încet; domol, potolit. 2. Adv. Încetișor. – Încet + suf. -inel. Vezi definitia »