1.hoț de codru; 2. om nemilos, rău la suflet; 3.poreclă dată țiganilor ( Glossar- Snoava populară românească, vol.III, ed. Minerva, București, 1987, pag.801) Vezi definitia »

creț (-eáță), adj. – Cîrlionțat, buclat, încrețit. – 2. Cutat, încrețit, zbîrcit. Origine necunoscută, dar probabil sl. Este greu de separat acest cuvînt de cîrcel, care pare a fi același cuvînt, cu suf. -el, în legătură deci cu sl. krŭčiti, „a răsuci”, cf. pol. kręty „creț”, slov. kèrč, ceh. krč „cîrcel, crampă” (Cihac, II, 41; Weigand, BA, III, 107). Totuși, sb., bg. krečav „creț” pare a proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 229; cf. Byhan 316; Candrea, Elementele, 407). Celelalte ipoteze nu conving: din gr. ϰρίϰιον (Philippide, Un specialist; Iordan, Dift., 74); din lat. *cirricius, der. de la cirrus (Densusianu, GS, I, 164); din germ. med. Kreiz „cerc” (Giuglea, Dacor., II, 394); de la un lat. *cricius, deformație a gr. ϰίρϰος „cerc” (DAR); din lat. *crepitus (Giuglea, LL, II, 32). Der. creț, s. n. (cîrlionțat, buclă; zbîrcitură; denivelare de teren; pălărie a anumitor ciuperci; Arg., cur); crăț, s. m. (șorț); crețos (var. crețuliu), adj. (buclat, ondulat); crețesc, adj. (varietate de mere); crețar, s. m. (Arg., homosexual); crețișor, s. n. (fir de bumbac; plantă, Alchemilla vulgaris; ciupercă, Clavaria coralloides); crețușcă, s. f. (plantă, Spiraea ulmaria); încreți, vb. (a îndoi; a face încrețituri, pliuri; a bucla; a zbîrci; a se încrunta; rar, a înfiora); (în)crețeală, s. f. (încrețitură, pliu); încrețitură, s. f. (pliu, îndoitură, zbîrcitură, cută); descreți, vb. (a desface crețurile, a netezi). Vezi definitia »

HOȚ abțibild, achizitor, aghiotant, alonjar, alpinist, aportor, aprod, aspensor, bijboc, bobocel, bojogar, borfaș, caiafă, caracudă, caramangiu, caraulă, carditor, cenușăreasă, chibiț, chichițar, chișer, cioran, ciorditor, circar, ciupitor, cocor, corecționar, croitor, curvă bătrână, digitator, excursionist, găinar, giolar, giurgian, guguștiuc, hârciog, hoț ca o coțofană, hubăr, hultan, ied, inspector, județ, julitor, junior, lăturean, lupache, lupeanu, lupescu, mafler, maimuțar, manglitor, matroz, mânuță de aur, mătreață, oblete, ostreață, palmagiu, panacotar, panacotist, paraditor, pălmar, perpelit, piețar, pungaș, șucăr, ucenic, vastangiu, zarzavagiu, zdrențar. Vezi definitia »

cloț (clóțuri), s. n. – 1. Vîrf. – 2. Cui, știft, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colț, alterată printr-o metateză, ca în clocoti › colcoti; sau mai curînd, creație expresivă, cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte, cloț „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, și cloț „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonț, s. n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul cloț › clonț coincide cu cioc › cionc, ciot › ciont, bot › bont, etc. Der. cloțan, s. m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloț „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiți”); cloțan, s. n. (vîrf ascuțit, țanc), cf. același sens la clonț; cloață, s. f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonț, adj. (știrb); clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonțar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonțan, s. m. (țanc, vîrf). Cloanță coincide perfect cu clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte. Vezi definitia »

AGNÉȚ, agnețe, s. n. (Bis.) Partea pe care preotul o scoate din prescură sau din pâine pentru săvârșirea împărtășaniei. – Slav (v. sl. agnĭcĭ). Vezi definitia »