GERÉT, gereturi, s. n. V. gerid. Vezi definitia »

PODMÉT, podmeturi, s. n. (Reg.) Momeală, nadă [Pl. și: podmete]. Din. sl. podŭmetŭ. Vezi definitia »

GALÉT s.m. 1. Fragment mic de rocă cu muchiile rotunjite de acțiunea mării sau a torenților și care prin cimentare formează conglomerate. 2. Disc de lemn, de metal etc. plasat între două suprafețe care se mișcă una deasupra celeilalte pentru a le micșora frecarea. 3. Element de transformator electric de forma unui inel, având mai multe spire de înfășurare. [< fr. galet]. Vezi definitia »

BILÉT s. n. 1. scrisoare scurtă. 2. tabletă (4). 3. mic imprimat care confirmă un drept (la un spectacol, de călătorie etc.). ♦ ~ de bancă = bancnotă; ~ de (sau la) ordin = titlu de credit prin care semnatarul se angajează față de beneficiar să plătească o anumită sumă de bani, la scadență; cambie. (< fr. billet, it. biglietto) Vezi definitia »

biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch. Vezi definitia »