ARABÍSTICĂ s. f. Disciplină care studiază limba, istoria, cultura etc. popoarelor arabe. – Arabist + suf. -ică. Vezi definitia »

arsúră (arsúri), s. f. – 1. Incendiu. – 2. Faptul de a arde. – 3. Căldură, dogoare. – 4. Vînt cald. – 5. Coastă de munte unde s-a produs un incendiu. Lat. ārsūra (Pușcariu 130; REW 682; DAR); cf. it., prov., cat. arsura, v. fr. arsure, sp. asura (Corominas, I, 399). În parte, se află în concurență cu arșiță. Vezi definitia »

VEZÍCĂ, vezici, s. f. 1. Organ cavitar care colectează temporar unele produse de excreție sau de secreție, pe care apoi le evacuează prin contracția fibrelor musculare din structura sa. 2. (În sintagma) Vezică înotătoare = organ al peștilor în formă de pungă, dezvoltat din intestin și umplut cu gaze, care servește la echilibru, la ridicarea și la coborârea în apă etc. – Din lat. vesica. Vezi definitia »

fálă s. f. – 1. Glorie. – 2. Pompă, fast, strălucire. – 3. Splendoare, măreție. – 4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. – Var. (înv. hvală, hfală). – Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich, Slaw. Elem., 51), cf. bf. fal(ba), sb. fala. În megl. direct din bg. Sec. XVII. – Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș), cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în Trans. de Vest; făli, vb. (înv., a slăvi; refl., a se lăuda, a se mîndri), din sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (înv., fast, pompă; înv., orgoliu); falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș); fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate); fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut); făloși, vb. refl. (a se lăuda); făloșenie, s. f. (lăudăroșenie); fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la făli cu -ău, ca mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din mag. faló „mîncău”; după Lacea, Dacor., V, 399, din mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut). Cf. pohvală. Vezi definitia »

sulfínă (-ne), s. f. – Iarbă-de-piatră (Melilotus officinalis, M. albus). – Var. sulcină, sulvină, sufulf. Lat. sulfῑna, plantă nedeterminată, cf. A. Thomas, Bull. Du Cange, V, 159; acest nume, care derivă de la sulphur „sulf”, se explică prin culoarea florilor (Scriban, R. critică, 1933, 28; cf. Candrea, GS, 429, unde se postulează *sulfina, fără a-i cunoaște existența). Legătura cu sl. žlŭtŭ „galben”, pol. žołtina „galben” (Cihac, II, 380) este improbabilă. Var. sulcină este ciudată, dar cf. șuf, șuc și șufări. Sufulf trebuie să rezulte dintr-o contaminare cu mag. szúlfü „cimbru” (Cihac, II, 527). Vezi definitia »