zugrăveálă (zu-gră-) s. f., g.-d. art. zugrăvélii; pl. zuvrăvéli Vezi definitia »

coromîslă (coromấsle), s. f. – 1. Cobiliță cu care se duc două găleți în același timp. – 2. La căruță, orcic. – 3. Constelația Casiopea. – 4. (Trans.) Fată vioaie și dezinvoltă. Origine incertă. Pare der. de la rus., rut. koromyslo (Cihac, II, 73); cuvîntul nu este însă sl., apare numai în aceste două limbi, și după Berneker 573 ar putea proveni din rom. curmeziș „de-a latul, pieziș”, ipoteză care de asemenea pare improbabilă. Sensul 4 pare a indica o contaminare a lui coropișniță „insectă dăunătoare” cu sălămîzdră „salamandră”; semantismul nu este însă clar pentru celelalte accepții. Vezi definitia »

ALGÉBRĂ (‹ fr.; lat. m. algebra din arab. al-dzĕbr) s. f. 1. Ramură a matematicii care studiază polinoamele al căror coeficienți sînt numere întregi, raționale, reale, complexe. Contribuții la dezvoltarea a. au avut: N. Tartaglia; F. Vieté (a dat relațiile între rădăcini și coeficienții unei ecuații); J. Neper; I. Newton (a extins formula puterii binomului pentru exponenți raționali); M. Rolle (a dat o regulă de separare a rădăcinilor ecuațiilor algebrice); N. Abel; E. Galois (a stabilit condițiile pentru care o ecuație algebrică este rezolvabilă în radicali). A. modernă (sau abstractă) se ocupă cu studiul așa-numitelor structuri algebrice (de ex. grupurile, inelele, idealele, corpurile etc.), precum și cu studiul relațiilor dintre aceste structuri. A. liniară, parte a algebrei care are ca obiect teoria funcțiilor liniare și a sistemelor de funcții liniare. 2. SAlgebra logicii (sau booleană) = parte a logicii matematice bazată pe aplicarea metodelor algebrice și care cuprinde calculul prpozițiilor, claselor și relațiilor. A fost întemeiată în dec. 5 al sec. 19 de G. Boole și A. De Morgan. 3. A. peste un inel comutativ A = structură dată de un inel B dotat cu o lege de compoziție externă definită pe A X B cu valori în B și care verifică anumite propietăți (ex. a. peste corpul numerelor reale). Vezi definitia »

GUTIÉRĂ s. f. 1. (mar.) piesă care face legătura între puncte și marginea bordajului. 2. aparat în chirurgie pentru susținerea unui membru fracturat. (< fr. gouttière) Vezi definitia »

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”. Vezi definitia »