trúfă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137). Vezi definitia »

PAGÓDĂ s. f. (< fr. pagode; cuv. al unei limbi din India) 1. Templu, edificiu religios (hindus, budist sau brahman), la unele popoare orientale, alcătuit din mai multe etaje care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus, dând edificiului o formă piramidală. ♦ Abajur-pagodă = abajur a cărui formă este asemănătoare cu acoperișul unei pagode. 2. Idol, zeu adorat într-o pagodă. 3. Mică figurină chinezească, cu capul mobil, fabricată în China, în sec. 17-18. 4. Monedă de aur indiană cu circulație în sec. 17-19. (Notă: Definiția este din Dicționarul enciclopedic ilustrat, Editura Cartier, 1999 – DEI) Vezi definitia »

INSÉCTĂ, insecte, s. f. (La pl.) Clasă care cuprinde mici animale nevertebrate din încrengătura artropodelor, cu corpul format din segmente diferențiate în cap, torace și abdomen, cu trei perechi de picioare articulate, respirând prin trahee sau prin tegumentul care este chitinizat și având dezvoltare prin metamorfoză; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. ◊ Insecte dăunătoare = insecte care atacă plantele, animalele și oamenii sau produsele vegetale și animale. – Din fr. insecte. Vezi definitia »

TIHNEÁLĂ, tihneli, s. f. (Înv.) Faptul de a-i tihni, de a avea tihnă. [Var.: ticneálă s. f.] – Tihni + suf. -eală. Vezi definitia »

cópcă (-ci), s.f. – 1. Agrafă, clemă, capsă. – 2. Cataramă, obiect care prinde. – 3. Clemă la cărțile legate odinioară. – 4. Traversă, bară. – Megl. copce. Tc. kopça (Șeineanu, II, 145; Meyer 198; Berneker 564; Ronzevalle 136; DAR); cf. bg. kopče (Cihac, II, 72), sb. kopča, alb. kopsë, mag. kapocs. Fonetismul rom. se explică printr-un sing. analogic, plecîndu-se de la pl. copci; sing. normal ar fi copce (DAR afirmă contrariul). – Der. copcier, s.m. (fabricant de nasturi și copci); încopcia, vb. (a prinde în copci, a prinde, a fixa); copci, vb. (a altoi, a introduce un altoi sub coaja unui copac); copcit, s.n. (altoire). Vezi definitia »