CEÁȚĂ, cețuri, s. f. 1. Particule de apă rezultate din vaporizarea apei de pe pământ, aflate în suspensie în atmosferă, la suprafața solului, și care îngreuiază vizibilitatea; negură, pâclă. 2. (Impr.) Aburii care se condensează pe o sticlă, pe o suprafață netedă. – Lat. caecia (< caecus „orb”). Vezi definitia »

dulúță s. f. – (În expresia a fugi duluță) A fugi iute. Origine necunoscută. După Șeineanu, Chien, 258 și Pușcariu, Dimin., 77, de la dulău „cîine”. Pascu, Beiträge, 40, pleacă de la vb. a tuli „a fugi” pentru a forma un dim. *tuluță. În sfîrșit, Scriban îl consideră un vocativ, de la un nume Duluță care nu apare. Stabilirea unui etimon este și mai dificilă dacă se are în vedere că nu se cunoaște valoarea exactă a cuvîntului. Ar putea fi o der. umoristică de la du-l (cf. ia-l și du-l), cu suf. dim. -uță. Vezi definitia »

NICIODÁTĂ adv. În nici un moment, în nici o împrejurare, cu nici un (alt) prilej; nicicând, niciodinioară. ◊ Ca niciodată = așa cum nu s-a mai întâmplat vreodată. [Pr.: nici-o-] – Nici + odată. Vezi definitia »

GOELÉTĂ s.f. Corabie cu două catarge de mic tonaj. [Pron. go-e-. / < fr. goélette]. Vezi definitia »

silvánă, silváne, s.f. (reg.) poiană. Vezi definitia »