Definita cuvantului carte
CÁRTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A(-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = A pretinde ca ghicește viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. ◊ Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte.
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu carte
AUTORITÁTE, (2, 4) autorități, s. f. 1. Drept, putere de a comanda, de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare. 2. Putere politică sau administrativă într-un stat; cârmuire; instituție, organ al puterii de stat. ♦ (Concr.) Reprezentant al puterii de stat. 3. Prestigiu; trecere, vază, considerație. 4. Persoană care se impune prin prestigiul sau cunoștințele sale. [Pr.: a-u-] – Fr. autorité (lat. lit. au[c]toritas, -atis). Vezi definitia »
EMOTIVITÁTE s. f. Faptul de a se emoționa ușor; stare emotivă; însușirea de a fi emotiv; impresionabilitate. – Din fr. émotivité. Vezi definitia »
múnte (múnți), s. m. – Ridicătură de pămînt mai mare decît dealul; lanț montan. – Mr., istr. munte, megl. munti. Lat. montem (Pușcariu 1128; Candrea-Dens., 1169; REW 5664), cf. it., sp., port. monte, prov., fr. mont, cat. munt. Se folosește în Trans. cu sensul special de „pășune”, cf. sp. monte „pădure”. – Der. Muntenia s. f. (Valahia); muntean, adj. (de la munte); muntean, s. m. (locuitor al Munteniei); muntenesc, adj. (muntean, valah); muntenește, adv. (ca în Valahia); muntenism, s. n. (particularitate lingvistică din Muntenia); munticel, s. m. (colină), cf. muncel; muntar, s. m. (Trans., mulgător de vaci și oi care pasc); muntos, adj. (de munte), pe care Pușcariu 1229 îl derivă direct din lat. montuōsus. – Din rom. provine pol. multanka „flaut”, din numele propriu muntenia (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea, Elemente, 403). Vezi definitia »
ANTEPREDICAMENTE (‹ ante + predicament) s. n. pl. (LOG.) Termen prin care scolasticii desemnau cele 5 categorii ale lui Porfir (genul, specia, diferența, propriul și accidentul); ele au constituit o parte esențială a învățămîntului scolastic. Vezi definitia »
NEROZÉȘTE adv. Ca nerozii (1), în felul nerozilor; prostește. – Nerod + suf. -ește. Vezi definitia »