MALÁC, -Ă, malaci, -ce, s. m. și f. Pui al bivoliței. ◊ Epitet depreciativ pentru un om gras, greoi și leneș. – Din bg. malak. Vezi definitia »

dovleác (dovléci), s. m. – Bostan (Cucurbita pepo). Tc. devlek (Șeineanu, II, 161; Lokotsch 555), cf. mag. döblek, sb. dumlek. – Der. dovlecel, s. m. (bostănel, Cucurbita pepo). Vezi definitia »

pac interj. – Poc, buf, tronc (exprimă ideea de lovitură sau de acțiune bruscă). – Var. paf. Creație expresivă, cf. poc și it. pacchiare „a pocni”, fr. paf. – Der. paca-paca, interj. (arată zgomotul ritmic al unui mecanism în funcțiune), cf. tic-tac; păcănit, s. n. (zgomot ritmic); păcănitoare, s. f. (castanietă); păcăli, vb. (a înșela, a amăgi), cu suf. expresiv -li (pentru tranziția semantică de la „plesnitură” la „capcană”, cf. sp. chasquear; der. admisă mai înainte, de la numele propriu Păcală, este insuficientă, căci nici acest nume nu are o explicație cunoscută; relația sugerată de Pușcariu, Dacor., I, 237-9 cu sl. pokaljati „a încălzi ușor”, cf. căli, nu este satisfăcătoare din punct de vedere semantic); păcală, s. f. (înșelare, vicleșug); Păcală, s. m. (personaj din mitologia populară care incarnează gluma și toate vicleniile care rezultă dintr-o simplitate prefăcută, ca Patelin sau Till Eulenspiegel); păcăleală, s. f. (înșelăciune); păcălici, s. m. (înșelător, trișor); păcălitor, adj. (înșelător); păcălitură, s. f. (festă, renghi). – Din rom. provine săs. pokelin „a păcăli”. Vezi definitia »

buimác (buimácă), adj. – Tulburat, amețit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui și buiac, chiar dacă lipsește etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puțin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a crește”. – Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameți, a tulbura); buimăceală, s. f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s. f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit). Vezi definitia »

țac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. – Var. țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf. tac, toc, tic. – Der. țăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănțăni; țăcăneală, s. f. (lovituri cadențate; Arg., forcfeci); țăcănitură (var. țăcăraie), s. f. (țăcănit); țăcănit, s. n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Țaclă (var. țaglă, țiglă), s. f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băț, ciomag; frigăruie de lemn) aparține aceleiași intenții expresive, cf. cioaclă față de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înțigla (var. înțegla, înțigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înțepa); înțiglat, adj. (ascuțit, înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton înalt); țiglă (var. țîclă(u), țiclău), s. f. și n. (culme, pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); țăcălău, s. n. (turmă mică), a cărui explicație nu este clară; țingălău (var. țîngălău, Olt. țîcărău), s. n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); țîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; țiglean (var. țiglete, țîclete), s. m. (pițigoi, Parus maior), numit așa din cauza timbrului ascuțit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); țoangă, s. f. (Trans., clopoțel); țuclău (var. țîclău), s. n. (Mold., vîrf, culme); țuglui (var. țuclui), s. n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu țugui; țăcălie, s. f. (cioc, barbișon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. țanc, țigău, țicni, țugui. Vezi definitia »