vioáră (-óri), s. f. – Violină, scripcă. It. viola, dar der. nu este clară. Prezența lui r, care nu poate reprezenta decît un l lat., nu a fost explicată; motiv pentru care s-a crezut într-o der. directă din lat. *vῑvŭla (Meyer-Lübke apud Pușcariu 1903; Drăganu, Dacor., II, 623; cf. REW 9357) sau într-o creație expresivă (Giuglea, Dacor., III, 594). Der. din mag. viola (Gáldi, Dict., 169) nu este mai probabilă, nici cea din ngr. βιολί (Cihac, II, 711). Oricum, nu poate fi decît cuvînt relativ modern, ca și instrumentul pe care-l denumește; așa că sîntem siliți să presupunem că r se datorează unei analogii, probabil cu vior ‹ viu. – Der. violonist, s. m. (violonist); viorar, s. m. (rar, violonist). Vezi definitia »

FITOCLIMOGRÁMĂ s. f. grafic reprezentând condițiile climatice optime pentru dezvoltarea unei plante. (< fr. phytoclimogramme) Vezi definitia »

adițională, adiționale s. f. convorbire telefonică neinclusă în numărul de impulsuri stipulat de furnizorii de servicii telefonice în abonamentul lunar al unui client Vezi definitia »

ROTOTÉCĂ, rototeci, s. f. Catalog mecanic cu fișe puse pe plăci situate într-o tobă rotativă, care pot fi consultate fără a fi scoase de la locul lor. – Din fr. rotothéque. Vezi definitia »

ITALIENÍSTICĂ s.f. Studiul limbii, literaturii și culturii italiene. [Pron. -li-e-. / cf. it. italienista]. Vezi definitia »