IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus. Vezi definitia »

RETENTÍV, -Ă adj. referitor la retenție; cu caracter de retenție. (< it. retentivo) Vezi definitia »

REITERATÍV, -Ă adj. repetat. (< fr. réitératif) Vezi definitia »

DIRECTÍV, -Ă, directivi, -e, adj. l. (Rar) Care indică direcția, privitor la direcție. 2. (Tehn.) Care are direcție fixă. – Din fr. directif. Vezi definitia »

INTERPOZITÍV s. n. copie pozitivă intermediară, alb-negru sau color, de pe negativul de imagine al unui film. (< inter¹- + pozitiv) Vezi definitia »