mînăstíre (mînăstíri), s. f. – Instituție religioasă, unde trăiesc călugări(țe). – Var. mănăstire, (înv.) monastire. Mr. mînăstir, megl. mănăstir. Ngr. μαναστήριον (Murnu 34), parțial prin intermediul sl. manastyrĭ (Tiktin; Graur, BL, VI, 155; cf. Vasmer, Gr., 94), cf. alb. monoštir, tc., bg. manastir, v. rus. manastyr. Cuvînt de uz general (ALR, I, 187). Var. monastire este artificială, formată după ngr. μοναστήριον. – Der. mînăstiresc, adj. (de mănăstire); mînăstioară, s. f. (mănăstire mică; joc de copii). Vezi definitia »

COPLEȘÍRE, copleșiri, s. f. Faptul de a copleși; năpădire, împovărare. – V. copleși. Vezi definitia »

JIGOÁRE s. f. (Pop.) Senzație de arsuri în gât. – Din jig + suf. -oare. Vezi definitia »

URINÁRE, urinări, s. f. Acțiunea de a urina și rezultatul ei. – V. urina. Vezi definitia »

INCITÁRE s.f. Acțiunea de a incita și rezultatul ei; ațâțare, întărâtare; instigare. [< incita]. Vezi definitia »