púfă² s.f. (reg.) pâclă, ceață. Vezi definitia »

polfăiálă, polfăiéli, s.f. (reg.) 1. clefăială. 2. molfăială, morfoleală. 3. vorbire înceată și nedeslușită. Vezi definitia »

cioáră (cióri), s. f. – 1. Specii de pasăre din familia corbului (Corvus cornix, Corvus corone, Corvus frugilegus). – 2. Pasăre, cioară-de-cîmp (Corvus monedula). – 3. Poreclă dată de obicei țiganilor. – Mr. țoară, megl. cioară. Origine necunoscută. Este considerat cuvînt expresiv, care imită croncănitul ciorii (cf. DAR). Coincide cu alb. sorë (Meyer, Alb. St., IV, 72; Philippide, II, 705), friul. čore, sore „cioară” (REW 2449: Densusianu, Hlr., 231), sicil., calabr. čaulo, napol. čaolę, tarent. čola, piem. čova, sav. šave, cf. calabr. čola, „găină slabă și mică” (Rohlfs 210). Cf. Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este curioasă și coincidența cu per. čurē (Popescu-Ciocănel 22), cuman. čura (Kuun 129), ambele cu sensul de „șoim”; este însă puțin probabilă o relație directă. Este cuvînt dac, după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Sensul 3 este rezultatul unei contaminări cu țig. čor „sărman, nenorocit; țigan” (Graur 138; Juilland 162). Der. ciorărie, s. f. (mulțime de ciori); cioresc, adj. (de cioară, se spune mai ales despre anumite varietăți de plante); cioroi, s..m. (cioară, bărbătuș; corb; poreclă dată țiganilor); cioarcă (var. ciorcușe), s. f. (coțofană, Pica caudata), rezultat al unei contaminări cu țarcă; cioro(i)pină, s. f. (poreclă dată țiganilor), comp. de la cioară sau cioroi cu arăpină; ciorăi (var. corăi), vb. (despre ciori, a croncăni); ciorăitură, s. f. (croncănit). Vezi definitia »

MICROBIURÉTĂ [-BIU-] s. f. biuretă de capacitate redusă. (< fr. microburette) Vezi definitia »

BELÍTĂ s. f. Exploziv de siguranță întrebuințat în minele de cărbuni. – Din fr. bellite. Vezi definitia »