ZERMACÚP, zermacupi, s. m. Monedă turcească de aur, care a circulat și în țările române în sec. XVIII-XIX. – Din tc. zermahbup. Vezi definitia »

ciup interj. – Exprimă zgomotul produs de ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vîrfuri. – Var. cip. Creație spontană. – Der. ciup, s. n. (cioc), cuvînt rar; ciupi, vb. (a ciocăni, a lovi cu ciocul; a rupe lăstari, a paște; a mînca pe apucate; a fura cantități mici; a culege, a aduna; a pișca; a bate, a face zob; refl., a se ameți, a se chercheli), care se consideră de obicei der. de la sb. čupati, „a ciupi, a smulge”, și acesta din alb. tšupis „a ciuguli” (Cihac, II, 50; Pușcariu, Lr., 265; DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă ex. străine s-ar putea multiplica (bg. čupja „a rupe”, čupkam „a ciuguli”, mag. csipni „a ciupi”), probabil datorită rădăcinii expresive comune; ciupeală, s. f. (șterpelire; furtișag; acțiunea de a ciupi); ciupitură, s. f. (ciupeală; cantitate mică); ciupitor, adj. (borfaș); ciupeli, vb. (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-l curăța de păr; a fura, a șterpeli), creație expresivă, cu adăugarea grupului -li (Graur, BL, VI, 146), pe care Tiktin și DAR îl explică prin mag. csupálni „a smulge”, cuvînt cu siguranță în legătură, cu sb. (în schimb, din mag. csiperész provine ciupăra, care circulă în Trans., cu aceleași accepții); ciupelniță, s. f. (Bucov., groapă); ciupăi, vb. (Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreți, a grohăi; a se bălăci), der. normal de la ciup, pe care DAR îl separă ca și cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe primul prin rut. čapati „a merge.” Ca și în alte cazuri de creații spontane, este greu de stabilit legătura exactă a lui ciup cu alb. kjep „cioc”; nu pare însă de folos nici să ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324). Vezi definitia »

SLUP s.n. (Mar.) Velier mic cu un singur arbore fără bompres. [< engl., fr. sloop]. Vezi definitia »

Grup de persoane catre care este indreptata o comunicare sau un mesaj. Vezi definitia »

rup (-pi), s. m. – Măsură de lungime, egală cu a opta parte dintr-un cot. Tc. rub (Șeineanu, II, 303), cf. rubia și ngr. ρούτί, sp. arroba. Sec. XVIII, înv. Vezi definitia »