právăț (pravéțe), s. n. – 1. (Înv.) Direcție. – 2. (Înv.) Obiectiv, scop, finalitate. – 3. Drum, cărare. Sl. pravĭcĭ „drum drept” (Cihac, II, 287). Este dubletul lui pravăț, s. n. (Banat, puț de mină), din sb. pravac (Candrea), ambele din sl. pravŭ „drept”. – Der. pravednic, adj. (înv., drept, direct), din sl. pravidĭnikŭ; pravilă, s. f. (lege; cod), sl. pravilo; pravilnic, adj. (înv., legitim, legal); pravilnicesc, adj. (înv., legal). Comp. pravoslavie, s. f. (ortodoxie), din sl. pravoslavije, după gr. ỏρθοδοξία; pravoslavnic, adj. (ortodox; pios), din sl. pravoslavinŭ. Vezi definitia »

ȘLIȚ, șlițuri, s. n. 1. Scobitură în formă de șanț, făcută într-o piesă sau intr-un element de construcție. 2. Deschizătură făcută la marginea inferioară sau la mânecile unor obiecte de îmbrăcăminte, având un rol practic sau decorativ. ♦ Deschizătura din față a pantalonilor; prohab. – Din germ. Schlitz. Vezi definitia »

gârmăț (gârméț), gârméți, s.n. (reg.) purcel, godac. Vezi definitia »

STÁREȚ, -Ă, stareți, -e, s. m. și f. Persoană (călugăr sau călugăriță) care conduce o mănăstire; egumen. [Var.: (reg.) stáriț, -ă s. m. și f.] – Din sl. starici. Vezi definitia »

istéț (isteáță), adj. – Ager la minte, deștept, iscusit, priceput. Sl. istĭcĭ „inculpat”, cf. bg. istec „reclamant”, rus. istec „creditor” (Tiktin; DAR; Pușcariu, Lr., 358); pentru evoluția semantică, cf. hoț. Der. din sl. istŭ „sigur” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 271; Cihac, II, 151), pare mai puțin probabilă. – Der. isteție (var. istețime, înv., istețeală, isteciume), s. f. (iscusință, agerime); isteți, vb. (a deveni isteț). Vezi definitia »