MẤNECĂ, mâneci, s. f. 1. Parte a îmbrăcămintei care acoperă brațul (în întregime sau în parte). ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a insista, a stărui (pe lângă cineva) pentru a obține ceva; b) a atrage atenția (cuiva) că minte sau exagerează. A (nu) se lăsa tras de mânecă = a (nu) se lăsa prea mult rugat. A o băga pe mânecă = a se speria (de consecințele unei fapte săvârșite); a o sfecli. A scoate din mânecă = a inventa la repezeală o explicație, o soluție etc. 2. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în formă de mânecă (1). 3. (Înv.) Flanc, aripă a unei armate. [Var.: (reg.) mấnică s. f.] – Lat. manica. Vezi definitia »

STRÂMBĂTÚRĂ, strâmbături, s. f. 1. Faptul de a (se) strâmba; grimasă, schimonoseală, schimonositură a feței; strâmbet. ♦ Imitare (în batjocură) a gesturilor, mimicii cuiva. ♦ Fig. Fandoseală, sclifoseală. 2. (Concr.) Obiect strâmb, încovoiat. – Strâmba + suf. -ătură. Vezi definitia »

ODRĂSLÚȚĂ, odrăsluțe, s. f. Diminutiv al lui odraslă. – Odraslă + suf. -uță. Vezi definitia »

ROTĂRÍȚĂ, rotărițe, s. f. Rotăreasă. – Rotar + suf. -iță. Vezi definitia »

NUCȘOÁRĂ, nucșoare, s. f. 1. Diminutiv al lui nucă (1). 2. Sămânța aromată a nucșorului (2), folosită drept condiment. [Var.: nucușoáră s. f.] – Nuc + suf. -șoară. Vezi definitia »