comănác (-ce), s. n. – 1. Căciulă, pălărie. – 2. Acoperămînt al capului caracteristic călugărilor ortodocși. – 3. (Trans.) Capac, acoperiș. – 4. Creangă, ramură. – Var. cumănac, cămănac. Istr. coromac, cumarac. Origine obscură. După Scriban, Arhiva, 1914, 133 (urmat, cu rezerve de DAR), din lat. calamancum „moț, vîrf”, de unde sp. calamaco, germ. Kalmank, însă această der. prezintă multe dificultăți. Cf. Densusianu, GS, II, 390. Scriban menționează și sb. kalamank „bonetă” și ngr. ϰαμηλαύϰιον. – Der. comănăci, vb. refl. (Trans., a se umili, a adula servil). Vezi definitia »

ciofleác, ciofléci, s.m. (reg.) om de nimic, ciofleagă, târâie-brâu, pierde-vară. Vezi definitia »

drac (dráci), s. m. – 1. Demon, diavol, spirit malign. – 2. Diavol, imprecație adresată în special copiilor. – 3. Diavol, imprecație în general. – 4. Joc de copii, care se împart în două grupuri, unul reprezentînd oastea diavolilor, celălalt al îngerilor. – Mr. dracu, darac, megl. drac, istr. drocu. Lat. dracu „dragon” probabil cu forma *dracus, cf. ngr. δράϰος, alb. drek (Cihac, II, 81; Pușcariu 547; Candrea-Dens., 510; REW 2759). În latina religioasă a ajuns să însemne „demon”; cf. CIL, VIII, 15247 și Suidas: „In Hiobo diabolus draco dicitir”. Pentru der. directă de la nominativ, cf. cap, om, șarpe, etc. Der. drăcărie, s. f. (drăcie, ștrengărie; vrăjitorie, magie); drăcesc, adj. (demonic, diavolesc); drăcie, s. f. (acțiune diabolică; fărădelege, răutate; ștrengărie, poznă); drăcime, s. f. (mulțime de draci); drăcoaică, s. f. (diavoliță); drăcos, adj. (care se ține de drăcii; neastîmpărat, ștrengar); drăcovenie, s. f. (drăcie), cu suf. fals -ovenie de la parascovenie; drăcui, vb. (a invoca diavolul, a da dracului); îndrăci, vb. (a înfuria, a scoate din sărite). Vezi definitia »

patriác s.n. (reg.) grup de patru obiecte de același fel. Vezi definitia »

măzác¹, măzáci, s.m. (înv.) scriitoraș, conțopist. Vezi definitia »