TON s.n. 1. Gradul de înălțime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, folosind diapazonul; b) a iniția ceva. 2. Mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. Fel de a spune, de a-și exprima gândurile. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere (literară). ♦ Fel de a fi, de a se purta în general. 4. Nuanță a culorilor (într-un tablou). ♦ Culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus]. Vezi definitia »

NAVIFÓN s.n. Aparat telefonic, de construcție specială, folosit la bordul navelor. [Cf. engl. naviphone]. Vezi definitia »

NEGATÓN s.m. v. negatron. Vezi definitia »

SKIATRÓN s.n. v. schiatron. Vezi definitia »

ANTIPROTÓN s.m. Particulă a protonului având aceeași masă, dar sarcină electrică negativă egală cu a electronului. [< fr. antiproton]. Vezi definitia »