SINGULÁR, -Ă adj. 1. Care se referă, care privește pe unul singur. ◊ Număr singular (și s.n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc.; (log.) judecăți singulare = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. Neobișnuit, extraordinar; unic, bizar. ♦ Rar, excelent, unic. // s.n. Categorie filozofică desemnând ceea ce aparține unui obiect sau proces, deosebindu-l de celelalte; individual. [< lat. singularis]. Vezi definitia »

mâglár, mâglári, s.m. (reg.) om care cântărește sarea. Vezi definitia »

NECESÁR, -Ă, necesari, -e, adj. 1. De care este nevoie, de care nu se poate lipsi cineva; indispensabil, trebuincios. ◊ Strictul necesar = cantitate minimă (din ceva), indispensabilă pentru un anumit scop. Muncă necesară = parte a muncii depuse de lucrător în procesul de producție, prin care se creează produsul folosit pentru întreținerea sa și a familiei sale. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este (neapărat) trebuincios la ceva. Necesarul de semințe. 2. Care nu poate să nu existe sau să nu se întâmple (în condiții date). – Din fr. nécessaire, lat. necessarius, it. necessario. Vezi definitia »

LINEÁR, -Ă adj. v. liniar. Vezi definitia »

VAGONETÁR s. m. muncitor care lucrează pe vagonete. (< vagonet + -ar) Vezi definitia »