ridicá (ridíc, át), vb. – 1. A înălță, a pune un lucru mai sus. – 2. A pune în poziție dreaptă. – 3. A construi, a edifica. – 4. A crește, a forma, a educa. – 5. A duce, a transporta. – 6. A trasa un plan. – 7. A înlătura, a suprima. – 8. A recruta, a înrola. – 9. A răscula. – 10. (Refl.) A se înălța. – 11. (Refl.) A se restabili, a se însănătoși. – 12. (Refl.) A pleca, a ieși. – 13. (Refl.) A se mări, a crește. – 14. (Refl.) A prospera, a ajunge bogat. – 15. (Refl.) A surveni o intemperie. – 16. (Înv.) A declara război, a face război. – Var. rădica, rîdica, ar(i)dica. Megl. rădic, ardic(ari). Lat. ridicāre „a lega via”, cuvînt citat de Du Cange, de la ridica „arac” (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 7303), cf. sp. rodrigón (Corominas, IV, 49). Pentru a înțelege evoluția semantică trebuie să se țină cont de condițiile de cultivare a viei specifice în România. Fiecare butuc trebuie să aibă un par care-i servește de arac. Butucii se apleacă în jos și se acoperă cu un strat de pămînt iarna, pentru a-i apăra de frig; iar primăvara se ridică iar pe araci – de unde confuzia dintre ideea de „a arăci” cu cea de „a ridica”. Der. de la un lat. erādῑcāre „a smulge cu rădăcini” (Tiktin; Candrea; Graur, BL, V, 111), de la *rĭgĭdicāre ‹ rĭgĭdus (Pușcariu, În memoria lui V. Pîrvan, București, 1934, 291-95 și Dacor., VII, 477) sau din lat. *adrecticāre (Cihac, I, 83) pare puțin convingătoare. Der. ridicat, s. n. (acțiunea de a ridica, ridicare; înv., ieșire, plecare); ridicată, s. f. (angro); ridicătură, s. f. (înălțime; înv., înălțare în rang; înv., plecare); ridicător, adj. (care ridică). – Din rom. provin slov. redikat’, redikovat’, ceh. ogradikavat, pol. redikać „a pleca” (Candrea, Elemente, 402). Vezi definitia »

CERTIFICÁ vb. tr. a adeveri, a confirma că ceva este autentic, sigur, exact, valabil. (< fr. certifier, lat. certificare) Vezi definitia »

culcá (cúlc, culcát), vb. – 1. A întinde, a lungi, a așeza. – 2. (Refl.) A se întinde, a se culca în pat. – 3. A găzdui. – 4. A trînti, a doborî la pămînt. – 5. A doborî, a omorî. – 6. (Refl.) A se trînti, a se tolăni. – 7. (Refl.) A se culca, a avea relații sexuale cu cineva. – Mr. culcu, megl. culc, istr. cucu. Lat. collǒcāre (Diez, I, 123; Pușcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052; DAR), sau, după Lausberg 26, de la cōlǒcāre, formă atestată, în care ō a trecut la ŭ după sincopă; cf. it. coricare, colcare (lucan. culcá, abruz. culecá, calabr. curcare), prov., cat., sp. colgar, fr. coucher (› sp. colcha). Sensul 7, care apare în sec. XVII (Stoica Ludescu), este comun tuturor limbilor romanice. – Der. culcat, s. n. (acțiunea de a se culca; ora de culcare); culcată, s. f. (palmă, unitate de măsură); culcuș, s. n. (pat; loc de odihnă sau de dormit; șură de paie; bîrlog, vizuină; strat, filon, zăcămînt), mr. culcuș. Vezi definitia »

dumicá (-c, -át), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucățică”, cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr. émittier ‹ mie ‹ lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură). Vezi definitia »

suhocánca s.f. art. (reg.) numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. Vezi definitia »