AREOLÁR, -Ă adj. Referitor la areolă. ♦ (Despre eroziuni) Care acționează lateral. [Pron. -re-o- / < fr. aréolaire]. Vezi definitia »

măgár (măgári), s. m. – 1. Asin (Equus asinus). – 2. Creastă de acoperiș la casele țărănești. – 3. Lichea, secătură. – Megl. măgar. Lat. ǒnāgrārius, disimilat în *onagarius, al cărui rezultat *unăgariu a trebuit să sufere altă disimilare de ordin sintactic un *năgar › un măgar; cf. fr. onagrier (Rabelais, I, 12). Despre prezența măgarilor sălbatici în România în vechime, cf. Giurescu, Istoria românilor, I, 7 și Iordan, BF, III, 165. Mai înainte se menținuse aproape peste tot der. din ngr. γομάρι (Miklosich, Fremdw., 107; Cihac, II, 180; Skok, Archiv. slaw. Phil., IV, 124; Philippide, II, 721; Pascu, Arch. rom., VI, 224; Vasmer, Byz. Z., XVII, 108; Vasmer, Gr., 93; Pușcariu, Lr., 278), cf. alb. gomar (după Tiktin, ngr. și alb. duc la arab. himar). Numai Berneker, II, 2, consideră originea acestui cuvînt drept necunoscută; după Lahovary 333, ar trebui căutată în limbile preindo-europene. Der. măgăreață, s. f. (măgăriță); măgăriță, s. f. (femela măgarului); măgărar, s. m. (păzitor de măgari); măgăresc, adj. (de măgar); măgărește, adv. (ca măgarii); măgări, vb. (a maltrata, a umili); măgărie, s. f. (murdărie, nedelicatețe); măgăroi, s. m. (măgar mare); măgăroi, s. n. (stog, grămadă). Din rom. provin alb. magar, f. magarits, bg. magare „asin”, magareški „măgăresc”, magareština „măgărie”, magarica „măgăriță”, magarija „măgărie”, magarosvam „a certa”, sb., cr., slov. magarac, f. magarica (sec. XVII), magaričar „varietate de stejar”, magarčev „măgăresc”, magarčiti „a insulta, a-l face măgar”. Vezi definitia »

TROTUÁR s.n. Parte a străzii (mai ridicată decât partea carosabilă) rezervată circulației pietonilor. [Pron. tro-tu-ar. / < fr. trottoir]. Vezi definitia »

LUNISOLÁR, -Ă adj. referitor la Lună și la Soare. ♦ an ~ = an calculat în funcție de mișcarea de revoluție a Lunii și a Soarelui (1² luni lunare, 35⁴ zile); perioadă ~ă = perioadă de 53² de ani, determinată de ciclul lunar și de cel solar. (< fr. luni-solaire) Vezi definitia »

AMNÁR, amnare, s. n. 1. Bucată de oțel cu care se scot, prin lovire, scântei din cremene; se întrebuințează la aprinderea focului și la ascuțit. 2. (Reg.) Fiecare dintre stâlpii de lemn care se pun la colțurile unei construcții țărănești, pentru a sprijini acoperișul. 3. (Reg.) Mâner de lemn cu ajutorul căruia se învârtește și se fixează sulul la războiul de țesut. 4. (Reg.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. [Var.: (reg.) amânár s. n.] – Din a³ + mânar[e] (< lat. manuale). Vezi definitia »