Definita cuvantului geniu
GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].
Sursa: DN
Sursa: DN
Cuvinte ce rimeaza cu geniu
spúriu (-ii), s. m. – (Trans. de N) Bastard, fiu natural. – Var. șpuriu, Bucov. spur. Lat. spuriur, fără îndoială indirect. Drăganu, Dacor., II, 611-7, certifică caracterul popular al cuvîntului; dar. pron. șpuriu, cu ș (BL, VI, 199), inidică o proveniență mag. sau germ. – Der. spureancă (var. Bucov. spuroaică), s. f. (fiică naturală). Vezi definitia »
saigíu (saigíi), s. m. – 1. Geambaș, furnizor de oi pentru sultan. – 2. (Dobr.) Tînăr care umblă din casă în casă în ajunul zilei de Sfîntul Dumitru. – Var. sa(i)egiu, saingiu. Tc. sayici (Șeineanu, II, 307). – Der. saigi, vb. (a îndeplini funcția de saigiu); saigie, s. f. (slujba de saigiu). Vezi definitia »
BINAGÍU, binagii, s. m. (Rar) Antreprenor de construcții. – Bina + suf. -giu. Vezi definitia »
ierlíu (ierlíe), adj. – Băștinaș, autohton. Tc. yerli (Șeineanu, III, 69). Vezi definitia »
MAHDÍU s. m. Conducător și profet la musulmani. – Din fr. mahdī. Vezi definitia »