INDÍCIU s.n. Semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existența unui lucru; semn, particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen sau un fapt. [Pron. -ciu. / < lat. indicium]. Vezi definitia »

spúriu (-ii), s. m. – (Trans. de N) Bastard, fiu natural. – Var. șpuriu, Bucov. spur. Lat. spuriur, fără îndoială indirect. Drăganu, Dacor., II, 611-7, certifică caracterul popular al cuvîntului; dar. pron. șpuriu, cu ș (BL, VI, 199), inidică o proveniență mag. sau germ. – Der. spureancă (var. Bucov. spuroaică), s. f. (fiică naturală). Vezi definitia »

(ghiu-) s. n., (sorturi) pl. ghiudenuri/ghiudemuri Vezi definitia »

EINSTÉINIU s. n. element transuranic sintetic din grupa actinidelor. (< fr. einsteinium) Vezi definitia »

CONSISTÓRIU s. n. 1. consiliu al împăraților romani. ◊ locul unde se ținea. 2. instanță judecătorească ecleziastică. ◊ consiliu al cardinalilor, prezidat de papă. ◊ adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc. (< lat. consistorium, fr. consistoire) Vezi definitia »