MEZOTÓRIU s. n. veche denumire a două elemente radioactive, unul izotop al radiului, iar celălalt al toriului. (< fr. mésothorium) Vezi definitia »

chiurécciu, chiurécci, s.m. (înv.) lopătar, vâslaș. Vezi definitia »

COMPROMISÓRIU, -IE adj. în legătură cu un compromis. ◊ clauză -ie = clauză a unui contract prin care cele două părți se angajează a supune arbitrilor eventualele contestații. (<fr. compromissoire) Vezi definitia »

PUSTÍU, -ÍE, (I) pustiuri, s. n., (II) pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație; spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊ Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊ Expr. A fluiera în (sau a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă. Ducă-se pe pustiu (sau pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul. 2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere. II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat; înv. și pop., în imprecații) Blestemat, afurisit. 2. În care nu se află nimeni (și nimic). Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [Var.: (pop.) pustíe s. f.] – Din bg. pustinja. Vezi definitia »

ALUNÍU, -ÍE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. – Din alun + suf. -iu. Vezi definitia »