potorél¹, potoréi, s.m. (reg.; compus) potorei-albi = floare-de-colț. Vezi definitia »

BUBONOCÉL s.n. (Med.) Hernie inghinală incompletă. [< fr. bubonocèle, cf. gr. boubon – stinghie, kele – tumoare]. Vezi definitia »

RACHETOMODÉL s.n. Model de rachetă cu dimensiuni reduse care zboară fără pilot. [< rachetă + model, după aeromodel]. Vezi definitia »

ARISTOTEL (numit și Stagiritul după orașul natal Stagira) (384-322 î. Hr.), savant și filozof grec. Discipol al lui Platon, de care apoi s-a despărțit, fondînd Liceul. A sintetizat cunoștințele dobîndite pînă la el, punînd bazele unor discipline noi: logica formală („Organon”), psihologia („Despre suflet”), politica și economia („Politica”), etica („Etica nicomahică”), estetica („Poetica”), zoologia ș.a. Pe baza deosebirii dintre facultățile sufletești, A. a clasificat științele în: teoretice (metafizica, fizica, matematica), practice (politica, economia, etica) și poetice (poetica, retorica). Științele trebuie să explice cauzele ființării și devenirii lucrurilor individuale compuse din „materie” și „formă”, trecerea lor de la „potență” la „act”. Știința supremă este metafizica, ea ocupîndu-se cu studiul primelor „cauze” și „principii” („Metafizica”). Fizica, deopotrivă știință a naturii și filozofie (secundă) va studia ființa în măsura în care participă la „mișcare” („Fizica”). Concepînd creația artistică drept o mimesis, A. conturează în „Poetica” o doctrină devenită mai tîrziu clasică în care generalizează principii ale artei ce vor căpăta ulterior caracter normativ. Metafizica, cosmologia și fizica lui A. au dominat începînd cu sec. 13, gîndirea medievală europeană; logica lui și numeroase dintre intuițiile sale în toate domeniile își păstrează actualitatea. Vezi definitia »

Cel care trage cu urechea Vezi definitia »