CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod. Vezi definitia »

poácă² s.f. (reg.) 1. lovitură (dată cu pumnul). 2. neînțelegere, conflict, ceartă, discordie. Vezi definitia »

samsaroaícă, samsaroaíce, s.f. (înv.) femeie care mijlocea plasarea slugilor la stăpâni. Vezi definitia »

HOLERÍNĂ s. f. afecțiune benignă, asemănătoare cu holera, neepidemică. (< fr. cholérine) Vezi definitia »

SVENTÚRĂ, sventuri, s. f. (Înv.) Întâmplare nenorocită; nenorocire. – It. sventura. Vezi definitia »