splínă (-ne), s. f. – 1. Organ anatomic, lien. – 2. Contrafișă, tirant. – 3. Partea anterioară a unui vehicul. – Mr., megl. splină, istr. splinĕ. Lat. splĕnem ‹ gr. σπλήν (Cihac, I, 260; Philippide, Principii, 148; Pușcariu 1625; REW 8164; Diculescu, Elementele, 476), cf. sl. splina, alb., bg. splin (Miklosich, Fremdw., 127). Der. din ngr. σπλήνα (Cihac, II, 701; Murnu 52; Tiktin) sau din sl. (Conev 90; Rosetti, III, 92) nu este posibilă, dacă se are în vedere rotacismul istr. și din Trans. (cf. Petrovici, Dacor., X, 32). Der. splina (var. splini, însplina, însplinoșa), vb. (a suferi de splină anumite animale); splinuță, s. f. (plantă, Solidago virga aurea). Din rom. provin mag. szplina (Edelspacher 22) și bg. splină (Capidan, Raporturile, 212). Vezi definitia »

ALIZARÍNĂ s. f. materie colorantă roșie, sub formă de glicozidă, din rizomii unor plante, sau obținută sintetic. (< fr. alizarine) Vezi definitia »

CÍZMĂ, cizme, s. f. Încălțăminte de piele, de cauciuc, de material plastic etc. cu carâmbul înalt până spre (sau peste) genunchi; ciubotă. ◊ Expr. Prost ca o cizmă = foarte prost. – Din magh. csizma. Vezi definitia »

OPERÉTĂ s. f. reprezentație teatrală cu acompaniament de orchestră, în care replicile cântate alternează cu dialoguri vorbite. ◊ teatru consacrat acestui gen de reprezentații. (< germ. Operette, it. operetta, fr. opérette) Vezi definitia »

PLÁNTĂ¹, plante, s. f. Nume generic dat organismelor vegetale, cu o organizare mai simplă decât a animalelor și care își extrag hrana prin rădăcini, caracterizându-se prin prezența clorofilei, prin faptul că membrana celulei este formată din celuloză și, în cazul speciilor superioare, prin alcătuirea corpului din rădăcină, tulpină și frunze; p. restr. vegetală, mai ales erbacee, cultivată de om sau care crește în mod natural și este utilă omului. – Din lat. planta, fr. plante. Vezi definitia »