INDÚCȚIE s.f. 1. (Log.) Formă de raționament prin care se realizează trecerea de la particular la general. ♦ Procedeu de demonstrare a propozițiilor generale în matematică și în alte științe deductive. ♦ Concluzie obținută prin inducție (1). 2. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție dintr-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 3. Producere sau influențare a unui fenomen ori proces sub acțiunea unor stimuli, factori, enzime etc. ♦ (Electr.) Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. [Gen. -iei, var. inducțiune s.f. / cf. lat. inductio, fr. induction, rus. indukțiia]. Vezi definitia »

ENOFTALMÍE s. f. înfundare a globului ocular în orbită. (< fr. énophtalmie) Vezi definitia »

ALBUMOZURÍE s.f. (Med.) Prezența în urină a peptonei sau a albumozei. [< fr. albumosurie]. Vezi definitia »

REPETÍȚIE s.f. 1. Repetare a unui cuvânt, a unei idei, a unei acțiuni etc. ◊ Armă cu repetiție = armă cu care se pot trage mai multe focuri la rând. ♦ Activitate depusă de interpreți pentru pregătirea unui spectacol sau a unui concert. 2. Procedeu stilistic care constă în folosirea repetată a aceluiași cuvânt sau grup de cuvinte pentru a înviora expresia, întărind ideea. 3. (Jur.) Acțiunea de a cere prin justiție restituirea unei sume de bani plătite fără a fi datorată. [Gen. -iei, var. repetițiune s.f. / cf. fr. répétition, lat. repetitio]. Vezi definitia »

HIPERANDROGENÍE s. f. supraabundență de hormoni androgeni în organism. (< fr. hyperandrogénie) Vezi definitia »