ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866). Vezi definitia »

MERCEDÁRI s.m. pl. ordin de călugări cerșetori, fondat de dominicani în 1240, devenit apoi ordin militar, cu misiunea de a elibera pe sclavii creștini capturați de sarazini, prin strângerea fondurilor necesare pentru răscumpărarea lor. (cf. it. mercede, milă) Vezi definitia »

negrí, negrésc, vb. IV (înv. și pop.) 1. a (se) înnegri, a (se) bronza, a (se) acoperi (de nori). 2. a (se) murdări. 3. (fig.) a denigra, a ponegri, a defăima. Vezi definitia »

oțerí (oțerésc, oțerít), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mîncări, a irita, a strepezi dinții. 2. A se dezgusta, a se încrunta. – 3. A se supăra, a se bosumfla. – Var. oțărî, oțări. Origine îndoielnică. Trebuie să aibă legătură cu sb. ceriti se „a rîde sarcastic” (Scriban), bg. očervam „a-și arăta colții” (Candrea), bg. cerjă se „a lua un medicament”, rus. ščeriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comună a acestor cuvinte nu este clară. Oricum, nu e posibilă der. din sl. ostriti „a ascuți” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oțerime, s. f. (Mold., dezgust); oțeros, adj. (Mold., înv., groaznic). Vezi definitia »

AMINOZAHÁRURI s. n. pl. derivați aminați ai zaharurilor din componența unor substanțe complexe naturale. (după fr. amino-sucres) Vezi definitia »