Definita cuvantului joncțiune
JONCȚIÚNE s. f. 1. legătură, unire, cuplare; locul unde se face o legătură; junctură. 2. element de circuit care realizează contactul între doi semiconductori diferiți. 3. legare prin coordonare sau subordonare a elementelor unei propoziții ori fraze cu ajutorul unor instrumente gramaticale, sau al altor cuvinte cu funcție de relație. ◊ (mil.) loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități. (< fr. jonction)
Sursa: MDN
Sursa: MDN
Cuvinte ce rimeaza cu joncțiune
GEODEPRESIÚNE s.f. Depresiune tectonică primară, rezultată din mișcările scoarței terestre. [Pron. -si-u-. / < fr. géodépression]. Vezi definitia »
FUNÍNGINE, funingini, s. f. Materie neagră sau neagră-brună, rezultată din arderea incompletă a corpurilor organice, alcătuită mai ales din cărbune, care se depune pe partea interioară a coșurilor, a sobelor etc. – Lat. fuligo, -inis. Vezi definitia »
TENSIÚNE s. f. 1. stare a ceea ce este întins; întindere. ◊ (fig.) încordare; surescitare, nervozitate. ◊ (fon.) efort al mușchilor, al coardelor vocale în timpul emisiunii unui sunet; (p. ext.) prima fază a articulării unui sunet. 2. (fiz.) forță interioară care acționează asupra unității de arie dintr-o secțiune a unui corp supus unor forțe exterioare. ◊ presiunea vaporilor produși de un lichid într-un spațiu închis. 3. diferența de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric. 4. ~ arterială = presiune exercitată de fluxul sangvin asupra arterelor și asupra inimii. (< fr. tension, lat. tensio) Vezi definitia »
líndine (líndini), s. f. – Ou de păduche. – Var. lindină. Mr. lindină, istr. lindire. Lat. lĕndĭnem (Densusianu, Hlr., 139; Diez, I, 247; Pușcariu 977; Candrea-Dens., 996; Iordan, Dift., 168; REW 4978), cf. it. lendine, fr. lente, sp. liendre, port. lendea. Der. din sl. lędina (Byhan 316) nu este probabilă. – Der. lindinos, adj. (păduchios). Vezi definitia »
supúne (-n, -pús), vb. – 1. (Înv.) A pune dedesubt, a așeza sub. – 3. (Înv.) A se prostitua. – 4. A aplana, a pacifica, a pune sub ascultare. – 5. A îngenunchia, a încovoia. – 6. A înrobi, a subjuga, a aservi. – 7. A învinge, a înfrînge, a bate. – 8. A constrînge, expune. – 9. (Refl.) A da ascultare, a se apleca, a-și pleca grumazul, a se resemna. – 10. (Banat) A alăpta un miel. Lat. sppōnĕre (Pușcariu 1697; Candrea-Dens., 1468; REW 8469), cf. it. supporre; în celelalte idiomuri romanice s-a preferat submittĕre, cf. sumete. Pentru ultimul sens, cf. apleca. Sadoveanu folosește subpus „așezat dedesubt”, invenție personală care pare inutilă, deoarece același sens există în supus. Der. supuitoriu, s. m. (înv., proxenet, codoș); supuitoare, s. f. (înv., codoașă); supus, adj. (ascultător; învins, plecat; expus; s. n., boală provenită din vrăjitorie; s. m., persoană aflată sub protecția unui stat); supușenie, s. f. (calitate de supus, cetățenie, naționalitate; supunere, ascultare); nesupus, adj. (neascultător, care nu se supune). Vezi definitia »