pisc (píscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati. Vezi definitia »

SUPRAFIRÉSC, -EÁSCĂ, suprafirești, adj. (Rar) Supranatural. – Supra- + firesc. Vezi definitia »

IORTOMĂNÉSC, -EÁSCĂ, adj. v. ortomănesc. Vezi definitia »

MUSCĂLÉSC, -EÁSCĂ, muscălești, adj. (Înv. și pop.) Care aparține muscalilor², privitor la muscali², care provine din țara muscalilor²; rusesc. [Var.: moscălésc, -eáscă adj.] – Muscal² + suf. -esc. Vezi definitia »

ARMENÉSC, -EASCĂ, armenești, adj. Armean. – Din armean + suf. -esc. Vezi definitia »