fúrcă (fúrci), s. f. – 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinți încovoiați. – 2. Furcoi. – 3. Cantitate de fîn care se poate lua cu furca sau furcoiul. – 4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul. 5. Spînzurătoare. – 6. Stîlp sau băț de care se sprijină cumpăna puțului. – 7. Crăcană, par de susținere a unei greutăți, a unei crengi etc. – 8. Stern, os al pieptului. – 9. Stîlp, par, țăruș. – 10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de țesut. – 11. Răscruce, bifurcație. – 12. La car, loitră. – 13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furcă, istr. furke. Lat. fŭrca (Pușcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317), cf. alb. furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din rom.), it., prov., cat., port. forca, fr. fourche, sp. horca. Der. furcărie, s. f. (Mold., șezătoare la care femeile torc lînă); furcătură, s. f. (bifurcație), cu suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 și DAR, de la un lat. *fŭrcatūra); furcea, s. f. (furcuță; loitră de car), poate din lat. *fŭrcĭlla, cf. basc. murkila; furcer, s. m. (Trans., furcă cu dinții de fier); furchiță, s. f. (furcă de tors); (în)furcitură, s. f. (bifurcație; furcoi de fîn, căpiță); furcoaie, s. f. (cuier); furcoi, s. n. (furcă mare); furculiță, s. f. (Trans., furculiță); înfurci (var. înfurca), vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Pușcariu 874 și Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un lat. *infŭrcāre. – Din. rom. provine ngr. φουρϰουλίτσα; alb. furkë și furkuljitsë „furculiță”; bg. furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bg. forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuși, derivă bg. furka direct din lat.); și mag. furkó (Drăganu, Dacor., VII, 199). Vezi definitia »

LAMÉLĂ s. f. 1. plăcuță subțire de sticlă, de metal sau de lemn; lamă mică. 2. lamă subțire de țesut osos. ◊ expansiune celulară în formă de lamă. (< fr. lamelle, lat. lamella) Vezi definitia »

ASPIRANTÚRĂ s.f. (În trecut) Formă de studiu care era organizată pe lângă instituțiile de învățământ superior pentru pregătirea specialiștilor și cercetătorilor, absolvenți ai facultăților și institutelor, în vederea obținerii titlului de „candidat în științe”. [< rus. aspirantura]. Vezi definitia »

pălăncúță, pălăncúțe, s.f. (reg.) palancă mică. Vezi definitia »

PERICARDÍTĂ s. f. inflamație a pericardului. (< fr. péricardite) Vezi definitia »