îngurgá (-g, át), vb. – 1. A bălmăji, a bîigui. – 2. A da rasol. – 3. (Refl.) A se încurca, a se zăpăci. – 4. (Refl.) A se însoți, a se înțelege, a-și ține companie. Creație expresivă, ca îngăima, îngălmăci, și în general cuvintele care exprimă ideea de „a bălmăji”; cf. și încurca, al cărui semantism și fonetism sînt cu totul paralele. Der. de la un lat. *ingurgāre, de la gurges „gît, gîtlej” (Pușcariu, Dacor., IV, 317-27; REW 3923N; DAR), nu pare posibilă. Pare cuvînt identic, în privința intenției expresive, cu a îngurzi (var. îngruzi, îngorzi, îngrunzi), vb. (a zbîrci, a șifona; a încreți, a face cute; a îndoi, a plia), cf. grunz, și glomozi „a mototoli” (după Cihac, II, 148, din sb., cr. guriti se „a se contracta”; după Densusianu, Hlr., 166 și Pușcariu 862, din lat. *ingurdῑre, de la gurdus, cf. fr. engourdir; după Pușcariu, Dacor., VI, 317; REW 3923N și DAR, din lat. *ingurgāre), cu der. îngurzeală (var. îngurzitură), s. f. (încrețitură, cută). Aceleiași rădăcini îi aparține îngurlui, vb. refl. (a se zăpăci, a se încurca; a avea legături, a trăi în concubinaj), ale cărui sensuri coincid cu cele ale lui îngurga, și care trebuie să provină de la el, prin intermediul lui l expresiv infix (după Capidan, Dacor., V, 572 și DAR, din sl. gŭrljŭ „gît”, cf. bg. zagŭrluvam se „a se îmbrățișa luîndu-se după gît”; după Scriban, din sb. grliti se, cu același sens).

Sursa: DER