línge (líng, líns), vb. – 1. A atinge cu limba. – 2. A linchi. – 3. A măguli, a peria, a adula. – Mr. (a)lingu, (a)limșu, (a)lindzire, megl. ling, istr. ling, lins, linje. Lat. lĭngĕre (Pușcariu 978; Candrea-Dens., 999; REW 5066; Pascu, I, 32), cf. v. it. lingere (friul. lenzi, sicil. lingiri, sard. linghere, cf. Battisti, III, 2238). Der. lingău, s. m. (linge-blide; parazit); linge-talere, s. m. (lipitoare, parazit); lingăi, vb. (Trans., a linguși); lingăreț, adj. (lacom, hulpav); lingări, vb. (a fi parazit, a mînca pe spinarea altuia; a păcăli, a linguși); lingăritură, s. f. (înv., lingușitură, măgulitură); linguși, vb. (a peria, a înșela, a adula), cu suf. expresiv -și; lingușeală, s. f. (lingușire, adulație, josnicie); lingușitor, adj. (mincinos, care lingușește); prelinge, vb. (a linge; a se scurge, a curge un lichid care scapă dintr-un recipient poros sau spart, refl., a aluneca), cu pref. pre-. Vezi definitia »

RECÚRGE, recúrg, vb. III. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A apela la cineva sau la ceva, a se servi, a se folosi de...; a cere (sau a se adresa cuiva pentru) ajutor. – Re¹- + curge (după fr. recourir). Vezi definitia »

atínge (atíng, atíns), vb. – 1. A lua contact direct, ușor, cu un lucru sau o suprafață, a pune mîna. – 2. A freca, a fi în contact. – 3. A ajunge pînă la... – 4. (Arg.) a lua în stăpînire, a-și însuși; a înhăța. – 5. A veni în contact în mod neplăcut, a dăuna, a leza. – 6. A mișca, a emoționa, a înduioșa. – 7. A răni, a produce leziuni. – 8. (Arg.) A bate, a cîrpi. – 9. A pomeni, a aminti, a face aluzie la ceva. – 10. A se referi, a fi în legătură. – 11. (Arg.) A avea legături cu o femeie. Lat. attingĕre (Pușcariu 161; Candrea-Dens., 108; REW 768; DAR); cf. it. attingere, v. prov. atenher, față de lat. *attangĕre › fr. atteindre, cat. atanyer, astur. atanguer. – Der. atingător, adj. (care atinge; jignitor; relativ la; sensibil; emoționant); atinsătură, s. f. (înv., contact); atinsură, s. f. (înv., contact). Vezi definitia »

FARÍNGE, faringe, s. n. (Anat.) Canal membranos și musculos de forma unei pâlnii cu vârful în jos, care pornește de la cavitatea bucală și sfârșește la esofag și care constituie locul de încrucișare a căilor respiratorii cu calea digestivă. – Din it. faringe Cf. fr. pharynx. Vezi definitia »

plînge (plấng, plấns), vb. – 1. A vărsa lacrimi. – 2. A compătimi, a deplînge. – 3. A jeli (un mort). – 4. (Refl.) A se tîngui, a se văita. – Mr. plîngu, plînșu, plînzire, megl. plǫng, plǫns, plǫngiri, istr. plîng, plîns. Lat. plangĕre (Pușcariu 1339; Candrea-Dens., 1409; REW 6572; Rolhfs, Differenzierung, 33), cf. it. piangere, prov. planher, fr. plaindre, cat. planyer, sp. plañir. Uz general (ALR, II, 231). – Der. plîngăcios, adj. (plîngător, gata să plîngă); plîngător (var. rară plîngaci), adj. care plînge, trist); plîngere, s. f. (acțiunea de a plînge sau de a se jelui; reclamație; cerere); plîngătoare, s. f. (bocitoare); plîns (var. plînset), s. n. (plîngere, tînguire); plînsoare, s. f. (plîns, scîncet); deplînge, vb. (a compătimi, a deplora), format după fr. déplorer, cf. deplora. Vezi definitia »