TRIOLÉT, triolete, s. n. 1. Poezie de opt (sau șapte) versuri (de câte opt silabe fiecare), în care primul vers este identic cu al patrulea și cu al șaptelea, iar al doilea cu al optulea. 2. Grup de trei note de valoare egală, care se execută în timpul necesar pentru executarea a două dintre ele. [Pr.: tri-o-] – Din fr. triolet. Vezi definitia »

GRASÉT s.n. (Anat.) Regiune a membrului posterior la animale, având ca bază anatomică rotula și părțile moi învecinate. [< fr. grasset]. Vezi definitia »

MAGNÉT s.m. Corp care are însușirea de a atrage fierul. [Pl. -eți, (rar, s.n.) -turi. / < germ. Magnet, cf. lat., gr. magnes < Magnesia – oraș din Asia Mică, unde au fost descoperite în antichitate minereuri magnetice]. Vezi definitia »

BOVET, Daniel (1907-1992), farmacolog italian. Prof. univ. la Sassari și Roma. Descoperiri în domeniul antihistaminicelor de sinteză și al substanțelor din grupul curarei. Premiul Nobel pentru medicină și fiziologie (1957). Vezi definitia »

biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch. Vezi definitia »