CESIU (‹ fr. {i}; {s} lat. caesius „verde”) s. n. Element chimic (Cs; nr. at. 55; m. at. 132,905, p. t. 28,5 ºC; p. f. 690 ºC) din grupa metalelor alcaline, alb, moale; se aprinde în aer, reacționează cu apa prin explozie. Întrebuințat la fabricarea celulelor fotoelectrice, în generatoare, în lasere cu gaz. A fost descoperit de R. Bunsen și G.R. Kirchhoff în 1860. Vezi definitia »

ALUNÍU, -ÍE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. – Alună + suf. -iu. Vezi definitia »

MOTÓRIU, -IE adj. v. motor. Vezi definitia »

ANTIMÓNIU s. n. metaloid alb-cenușiu cu aspect metalic, folosit în aliaje; stibiu. (< germ. Antimon, lat. antimonium) Vezi definitia »

LARÁRIU s. n. încăpere în casele romane unde se păstrau statuetele larilor și penaților. (< lat. lararium, fr. laraire) Vezi definitia »