partaléș, -ă, s.m. și f. (reg.) părtaș. Vezi definitia »

ceaúș (ceaúși), s. m. – 1. Funcționar inferior în administrația turcă, portar, ușier. – 2. În Munt. și Mold., înv., ofițer de poliție, șef peste 40 tufeccii, în subordinea marelui spătar. – 3. În vechea organizare militară, șef al unei mici unități (pe care Bălcescu o evaluează, exagerat, la 500 de oameni). – 4. Șef, căpetenie. – 5. Unul din personajele care alcătuiesc dansul călușarilor. – 6. (Banat) Persoană care îi ajută pe nași în însărcinările lor, în timpul nunții. – 7. Varietate de struguri de masă. – Mr. ciauș. Tc. ça(v)uș „sergent” (Șeineanu, II, 125; Lokotsch 404; Iogu, GS, IV, 157; Ronzevalle 70); cf. bg. čaus. – Der. ceaușesc, adj. (de portar; de agent, de poliție); ceauși, vb. (a servi ca ceauș); ceaușie, s. f. (îndeletnicirea de ceauș). Bălcescu folosește cuvîntul căușel (chihii sau căușeii erau peste zece soldați), probabil rezultat al unei lecturi greșite, în loc de ceaușel. Vezi definitia »

VRĂȘMÁȘ, -Ă s. m. și f., adj. v. vrăjmaș. Vezi definitia »

privitíș, privitíșuri, s.n. (înv.; în expr.) a-și lua privitișuri = a-și lua rămas bun. Vezi definitia »

poș (póșuri), s. n. – Plantă. Origine necunoscută. După Scriban, din part. lui a pune. Cuvînt folosit numai o dată, de Barac (1838). Vezi definitia »