SÚRLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, întrebuințat în trecut mai ales în armată. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla. Vezi definitia »

vîrcă (-ci), s. f. – 1. Cucui, umflătură. – 2. Nervură, dungă. Sb. vrka „cucui”. Considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9) obscur sau necunoscut (Tiktin; Philippide, II, 741) sau legat de sl. vrŭvĭ „coardă” (Cihac, II, 457), bg. vrăvko „coardă” (Conev 65), fără să se ia în considerație că sensul 2 este secundar și din cauza lipsei primului sens din dicționare, deși este certificat de numeroase dovezi: cf. (țînțarii) i-au scos vîrci preste tot trupul (Dosoftei); vîrci de nouri (Iorga). Vezi definitia »

AMIDÚRĂ s. f. compus organic obținut din amoniac, prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un metal. (< fr. amidure) Vezi definitia »

ȚÚȘCĂ², țuști, s. f. (Reg.) Ardei mic, iute; ciușcă. ◊ Expr. A se face țușcă = a se îmbăta. – Et. nec. Cf. ciușcă. Vezi definitia »

GARGÚSĂ, garguse, s. f. (Mil.) Săculeț de pânză cu încărcătura de praf de pușcă folosită la tunurile de calibru mare. – Din fr. gargousse. Vezi definitia »