stránă (-ne), s. f. – 1. (Înv.) Teren, cîmp. – 2. Scaun, jilț pentru demnitari în biserică. – 3. Scaunul dirijorului. – 4. Locul ocupat de cîntăreți în biserică. – 5. Țarc de noapte pentru turmă. Sl. strana „parte, regiune” (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 372), cf. bg. stran, sb., cr., slov., ceh. strana. – Der. stranic, adj. (înv., străin), cf. Coresi limba stranică și striinată, unde se vede că stranic nu este din aceeași familie cu străin, (var. înv. strainic), din sl. stranĭnikŭ; stră(i)nic, s. m. (străin, venetic), înv.; stră(i)nici, vb. (a hoinări, a umbla), înv. Vezi definitia »

móceră (-re), s. f. – (Maram.) Mlaștină, smîrc. Rut. močar (Candrea), sl. moča, din sl. mokrŭ „udat”. – Der. moceriță (var. mocioriță), s. f. (mlaștină), din bg. močor; mocirlă, s. f. (mlaștină, smîrc; gunoi, mediu corupt), mr. mucirlă, cu suf. expresiv -irlă, cf. ciocîrlă (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 381; Cihac, II, 200; Berneker, II, 70; Conev 40), cf. pol. moczyła, mag. mocsolya, bg., sb., cr. mocar; mocirlos (var. Maram. mociros), adj. (mlăștinos); morșilă, s. f. (Banat, mocirlă). Cf. mocrotă. Vezi definitia »

CORVOÁDĂ, corvezi, s. f. 1. Muncă gratuită pe care țăranii erau constrânși s-o presteze în folosul moșierilor sau al statului. ♦ Muncă obligatorie pe care o făceau în trecut soldații, cu rândul, în cazarmă. 2. Fig. Obligație neplăcută, muncă silită. [Var.: corvádă s. f.] – Din lat. corvada sau fr. corvée (refăcut după podv(o)adă). Vezi definitia »

gáură (-ắuri), s.f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure ‹ fag și pătură ‹ pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s.n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s.m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s.f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s.f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s.f. (cavitate). Vezi definitia »

pleátă (pléte), s. f. – 1. Mănunchi de fuior. – 2. Părul capului lăsat pe spate (în cozi). Sl. pletŭ, pletĭ „împletitură”, din sl. plesti, pletą, pleteši, „a împleti” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Candrea, II, 263; Conev 89), cf. sb., cr. pletenica „pleată” și împleti. Se folosește mai ales la pl. – Der. pleteancă s. f. (Trans., Mold., fir, panglică pentru cozi); pletos, adj. (cu plete); pleteică, s. f. (plăsuță ?), cuvînt pe care nu-l găsim glosat și care trebuie să se folosească în Mold. (cf. Dragoslav: cu mîncarea în pleteică); pletoșie, s. f. (păr mult); împletoșat, adj. (cu plete); pleter, s. n. (îngrămăditură de nuiele, zăgaz), din sb. pleter; pleșnicar, s. n. (șopron, acoperiș pentru unelte), probabil în loc de *pletnicar, poate pentru că se face uneori cu împletitură de răchită. Vezi definitia »