trúfă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137). Vezi definitia »

ANTOGENÉZĂ s. f. formare a florilor din elementele vegetale ale plantei. (< anto- + -geneză) Vezi definitia »

ARLECHINÁDĂ s. f. 1. piesă în care arlechinul joacă rolul principal. 2. bufonerie de arlechin. ◊ (p. ext.) faptă caraghioasă, ridicolă. (< fr. arlequinade) Vezi definitia »

RUBEÓLĂ s.f. Maladie eruptivă, contagioasă, cu evoluție benignă. [Pron. -be-o-. / < fr. rubéole]. Vezi definitia »

PURICÍCĂ s. f. (Bot.; reg.) Puricariță (Pulicaria vulgaris). – Purice + suf. -ică. Vezi definitia »