PLIOCÉN, -Ă, plioceni, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține celei de-a doua epoci a neogenului, care se referă la această epocă. 2. S. n. A doua epocă a neogenului, situată intre miocen și perioada cuaternară, reprezentată, în partea de vest a Europei, prin depozite marine, iar în cea de est prin depozite lacustre. 3. S. n. Serie de straturi geologice din pliocen (2). [Pr.: pli-o-] – Din fr. pliocène. Vezi definitia »

SAPROGÉN, -Ă adj. Care face să putrezească ceva, care produce putrezirea. [< fr. saprogène, cf. gr. sapros – putred, gennan – a naște]. Vezi definitia »

OLIGOCÉN s.n. (Geol.) Epocă (serie) superioară a paleogenului. // adj. Care aparține acestei epoci. [< fr. oligocène, cf. gr. oligos – puțin, kainos – recent]. Vezi definitia »

ENDOGÉN, -Ă adj. 1. de origine internă, produs înăuntrul organismului. ♦ intoxicație ~ă = autointoxicație. 2. (despre fenomene geologice) provocat de forțe din interiorul Pământului. (< fr. endogène) Vezi definitia »

CÚRPEN, curpeni, s. m. 1. Mlădiță lungă și subțire a viței de vie sau a altei plante agățătoare, care se încolăcește sau se agață de alte plante, de araci etc.; tulpina unor plante târâtoare ca dovleacul, pepenele etc.; p. ext. ramură tânără și flexibilă. 2. Arbust cu tulpina subțire, agățătoare și ramificată, cu frunze compuse, cu flori mari, violete sau albe, în panicule (Clematis vitalba). – Cf. alb. kurpen. Vezi definitia »