ABISÁL, -Ă (‹ fr., germ.) adj. 1. Care se află la mari adîncimi în mări și oceane (ex. zonă a.); care trăiește la adîncimi în mări și oceane (ex. animal a.). ♦ Depozite a. = sedimente eupelagice alcătuite din suspensii foarte fine de natură terigenă, din resturi organice, din cenușă vulcanică și praf cosmic care formează pe fundul Oceanului Planetar mîluri calcaroase cu globigerine, mîluri silicoase cu radiolari și diatomee, și argile roșii abisale. ♦ Rocă a. = rocă intrusivă plutonică, consolidată la mari adîncimi ale scoarței terestre din corpuri batolitice, lacolitice etc. Groapă sau fosă a. = formă majoră a reliefului fundului oceanelor, cu aspect de groapă sau șanț, avînd adîncimi ce depășesc 6.000 m, axată pe o ruptură a scoarței terestre. Regiune a. = zonă de mare adîncime a fundului mărilor și oceanelor (76/100 din Oceanul Planetar), situată sub taluzul continental, ce cuprinde platourile și gropile a. 2. Psihologie a. = termen folosit adesea pentru desemnarea curentelor psihanalizei: doctrina lui Sigmund Freud; „psihologia individuală” a lui Alfred Adler; „psihologia analitică” a lui C.G. Jung ș.a. P.a. își propune să studieze straturile cele mai profunde și mai vechi ale personalității, zone ce nu sînt direct accesibile conștiinței. 3. Categorii abisale = categorii ale inconștientului care, în concepția lui L. Blaga, determină stilistic toate creațiile culturale ale umanității. Vezi definitia »

ILEOCECÁL, -Ă adj. (Med.) Referitor la ileon și la cecum. [Pron. -le-o-. / < fr. iléo-caecal]. Vezi definitia »

SPECTRÁL, -Ă, spectrali, -e, adj. 1. Care aparține spectrului (1), privitor la spectru; de culoarea spectrului; ca de spectru. ◊ Analiză spectrală = metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un corp cu ajutorul analizei spectrului luminii emise de corp. Instrument spectral = instrument optic folosit pentru a obține dispersarea unei radiații electromagnetice compuse în radiațiile monocromatice componente. 2. Cu aspect de fantomă; fantomatic. – Din fr. spectral. Vezi definitia »

hal (haluri), s. n. – 1. Condiție proastă, situație necorespunzătoare. – 2. (Înv.) Nenorocire. – 3. (Rar) Posibilitate, mijloc. – Mr. halà, megl. al. Tc. hal (Șeineanu, II, 198; Lokotsch 790; Ronzevalle 80), cf. ngr. χάλι, alb. hal, bg., sb. hal. În tc. lipsește nuanța depreciativă, care apare în toate limbile balcanice. Vezi definitia »

PRONOMINÁL, -Ă, pronominali, -e, adj. 1. Care ține de pronume, privitor la pronume; care are valoare de pronume. 2. (Despre propoziții sau despre părți de vorbire) Introdus sau însoțit de un pronume (1), construit cu un pronume (1). – Din fr. pronominal. Vezi definitia »